Privirea e cea care ne dă de gol de cele mai multe ori. Oglinda care mărturisește lumii întregi suferințele și bucuriile adunate. Nu are vârstă. Ba, mint. Are. Doar că, de multe ori o ia înaintea anilor sau, dimpotrivă, rămâne la vivacitatea copilăriei. E posibil să nu se potrivească cu anii din buletin. De acolo se întâmplă să îți dai seama că experiențele trăite în câțiva ani de copilărie sunt cât pentru o viață întreagă.

Astăzi am dat peste un tablou. Două personaje adânci cu povești în spate. Cu priviri care dezvăluie mult peste ceea ce cuvintele pot surprinde. Doamna Maria este voluntară de ceva vreme aici. Un om care a vrut să își dăruiască experiență de psiholog strânsă în ani de zile celor care nu ar putea nici măcar să viseze la așa ceva. Un om care se simte împlinit dincolo de lupta pe care trebuie să o ducă zilnic cu uitarea. Durerea de fi zi de zi, mama mamei sale. De a-i aminti cele mai mărunte gesturi. În lupta corp la corp cu Alzheimer-ul. Și totuși, dincolo de vrea să se reverse. Are un preaplin de nestăvilit. Și o bucurie molipsitoare. De asta am luat-o cu noi, să înveselească un pui de om cu priviri de om mare.

Astfel de oameni sunt minuni. Oameni de la care putem învață despre bucurie cu B mare.

Împreună înmulțim bucuria!