Cu dorul noi ne întâlnim la ceas de seară. Când au apucat să se decanteze în noi poveștile. Și, dincolo de povești, oamenii.

De multe ori, înainte sa punem capul pe pernă ne e dor sa îi vedem fericiți. Să ne amintim de zâmbetele unui bine pe care l-am vrea măcar pentru viitor.

Dorul se poate traduce printr-un suspin pentru ceva ce a fost deja. Pentru noi însă, dorul este speranța ca binele sa își facă acolo, casă, la ei în ogradă.

De fapt ne e dor de un altfel de timp, când ei ar fi fost vreodată cu adevărat fericiți, fără să fie vulnerabili. Ne e dor să îi vedem fericiți, așezați, cu undița în mână, neavând nevoie de nimic.

Pe Lorena și pe mama ei le știm de mult timp. Oameni care știu ce e greul. Iar Lorena de mult timp a preluat prerogative de părinte și adult în același timp.

Desigur că se pot îngrămădi multe judecați pe capul lor. Multe greșeli pentru care sunt de vină și ei, dar nu numai. Însă ce vedem noi în tablou sunt niște speranțe la viață. O mamă care dincolo de orice vrea binele copiilor ei. Acel bine pe care poate viața a învățat-o ca nu e rău. Acel bine care nouă ni se poate părea rău dar care pentru ei reprezintă o pârghie de supraviețuire. Da. Complicat.

Doar că acești copii sunt plini de vise. Și vor sa devină și ei mari. Să meargă la școală. Să aibă o viață.

Am fost acolo și am văzut ce e greul. Puțini metri pătrați. Grija că nu sunt lemne. Lupta pentru supraviețuire.

În toată vâltoarea, au primit o speranță. Un ajutor care le face viața mai puțin grea: o mașină de spălat. Pentru noi o normalitate, pentru ei un efort supraomenesc.

5 trupuri și inimi care au nevoie de îngrijire. De haine curate. De mediu primitor. De încurajare. De motorul de a crede că lupta nu e încă pierdută.

Mulțumim pentru pentru piatra de moară a neputinței ridicată puțin de pe umerii lor.

Împreună înmulțim bucuria!

PS. Așa, ca de ziua Internațională a Dorului