E mult până departe (Părău, Veneţiile de Sus şi de Jos şi Lunca Ozunului). Şi mult. Şi frig. Şi plouă. Era mai călduţ la fundaţie. Şi până la urmă de ce să te duci să străbaţi cărările să dai de oameni în nevoie când par că sunt destui şi la noi în bătătură? „Destui” dar nu aceeaşi. Oamenii nu sunt statistică, cifrele nu încălzesc sufletul nimănui. În schimb, ne-a încălzit fiecare mână strânsă cu recunoştinţă. A oamenilor care nu au nevoie de nimic.
Când am ajuns noi, erau deja mulţi în casă. Ploaia îi strânsese aproape pe toţi la un loc. Chiar şi aşa, dintre ei erau plecaţi cu ziua prin sat. O casă cu trei camere care adăposteşte mai bine de 25 de suflete. Copii, „copii” cu copii şi adulţi. I-am găsit bucuroşi de oaspeţi şi ne-au poftit în cămăruţa lor. Ochii curioşi şi chicotelile ne-au urmărit din fiecare colţ al camerei ca nişte vrăbiuţe care zboară în jurul cuibului. Am făcut cunoştinţă şi i-am întrebat ce le lipseşte, de ce ar mai avea nevoie. Se uitau la noi şi nu ştiau de unde să prindă răspunsul. De toate aveau nevoie şi totuşi nu îndrăzneau să spună ceva. În ei nu există altă prioritate decât să supravieţuiască iar asta, din mila lui Dumnezeu, se întâmplă. La mai mult decât atât nici nu apucaseră să se gândească. În rest, ce să ne zică? Orice le puteam duce era binevenit. Am dat ziua bună şi am trecut mai departe.
Altă casă, altă poveste. Tatăl bolnav de diabet ne întâmpinase pe pat, picioarele deja nu îl mai ţineau, erau umflate. Mama, care lucrează la un centru de bătrâni din apropiere, ne-a poftit şi ea în cămăruţa lor, să nu ne plouă. Acelaşi fir, acceaşi întrebare. Ce le lipseşte. Cum să îi ajutăm? Aceeaşi tăcere. Privirea lor însă spunea mai mult decât am fi putut noi să ducem. De asta probabil cuvintele nu-şi aveau locul. Şi ca tot omul care ştie că îi trebuie şi aia şi aia şi aia ca să fie fericit, şi tot nu e, insistam. Haine? Lenjerie? Alimente? Produse de igienă? Acceaşi tăcere. Eu le vedeam pe toate, ei nu îndrăzneau să creadă că aud bine. Era greu de închipuit că există cineva care le pune întrebarea asta şi vrea să vină în întâmpinarea lor. Ce rost avea să se iluzioneze? Au fost tot timpul singuri şi foarte rar în casa lor se primeşte ajutor. Dacă eram doar un vis? Până la urmă le-am înţeles tăcerea şi le-am promis că ne vom reîntoarce. Abia atunci ne-au raspus că bine ar fi.
Iar dacă am zis, ne vom reîntoarce.
Împreună înmulţim bucuria!