Ne împiedicăm zi de zi de oameni. Ne scrijelim pielea cu cerneala cuvintelor de suprafață. Iar inima, așteaptă cuminte – sau nu – să fie și ea tatuată. Să audă cuvintele care să o facă să înflorească și să o pornească din loc. De multe ori face lucruri care contrariază, tocmai ca să amintească celor din jur că există. Accepta sa fie și judecată, numai să nu uităm de ea.

Zi de zi ne întâlnim cu oameni care au nevoie de multă iubire. Oameni care așteaptă dincolo de prânzul, haina, sau lucrul de care are imediată nevoie, să le strecori un strop din atenția și puterea inimii tale de a-l vedea. Să îi privești și să știe că dincolo de minciuna, trădarea sau neîndemânarea de a se preface că sunt perfecti, sunt iubiti așa cum sunt. În spate duc multe: abandonuri, lipsuri, violențe, discontinuități într-o lume care se uită la el și așteaptă ca după toate astea să dea randament. Să fie om între oameni. Să se transforme din mârțoaga jigărită în calul lui Harap Alb. Însă, uităm de multe ori să îi dăm de mâncare jăratecul. Să aprindem focul inimii care să îi transforme viată. Sunt oameni care au nevoie de transfuzie de viață. De transfuzie de iubire. De înțelegere infinită. Și de ajutor fără unități de măsură.

Sunt oameni care sunt prizonieri în propria lor viață. În propriul trup. În păcatele tinereților lor. Așa e și cazul domnului Gabriel. Locuiește într-un demisol. E frig, umed și rece. Iar el bolnav. Singurii pereții sunt cei care îl mai sprijină. Are fracturi pe toată partea stângă. A căzut și-a rupt piciorul, după rotula, după o coastă, ca, în final să aibă și probleme cu umărul. Mama îi este singurul sprijin. Doar că nici ea nu o duce prea bine. Însă, cumva, e mai în putere, deși are și ea o semipareza în urmă unui AVC.

Are multă istorie în spate. Greșeli. Copii care acum nu mai sunt lângă el. A trecut printr-un divorț. A avut o viață ca oricare dintre noi, a lucrat că paznic până acum doi ani când s-a îmbolnăvit. Când te prinde avalanșa, mulțumești cerului că ești încă în viață. E un om prins între dărâmături. Și la propriu și la figurat. Însă, cu toate astea, Cineva îl iubește. Cineva care ne-a îndrumat pașii spre el. Era greu să îl găsim acolo, la lumina becului perpetuu aprins. Acolo unde nimeni nu poate ajunge decât călăuzit de iubire.

Ne așteaptă o nouă poveste în care voi puteți fi eroii principali. Cei care faceți diferența într-o viață de om care pare a fi la capătul puterilor. Ne-ați demonstrat-o de fiecare dată. Mulțumim!

Împreună înmulțim bucuria!