“…Şi să ştiţi că nu vreau fotografiile. Închid ochii şi acolo sunt fotografiile mele.”
Cu replica asta în minte am plecat azi de la ultima noastră întâlnire cu elevii din Crizbav. Şi nu, nu aparţine nici unuia dintre copii preminaţi ci lui Iulian, unul dintre oamenii care au nevoie de sprijinul nostru. Şi noi de al lui. Când nu îl doare mâna , Iulian ne ajută cu ce poate. Om săritor şi harnic, pe care te poţi baza. Un om „găzduit” de stradă de mulţi ani. A mai lucrat cât a putut şi cât i-a permis sănătatea dar ea, strada, i-a fost dintotdeauna cel mai apropiat “ prieten”. Ştie multe şi ţine să ne sublinieze mereu treaba asta. Iar noi îl credem pe cuvânt. Şcoala străzii îţi oferă o altfel de diplomă. În fiecare zi eşti un învingător dacă ai supravieţuit nopţii care a trecut.
“E frumos doamnă. Demult nu am mai fost prin locurile astea. Mă simt parcă mai eliberat, ştiţi? Mă simt mai relaxat. Nu ştiu cum să vă explic. Uitaţi, aici era moara. Mai jos era lăptăria. Mai trecem de câţiva stâlpi şi acolo era casa prietenului meu. Aici, la etajul doi, s-a mutat tatăl meu după ce a plecat de acasă. Aici stătea primarul. Aici alt primar. Aici erau popicele, aici alt bar. Le cunoşteam pe toate”.
Kilometru după kilometru ne-a deşirat firul poveştii lui. Găsea firul rupt cu mulţi ani în urmă când a plecat de acasă. A insistat să vină cu noi să împărţim pachetele în Crizbav. Aveam să trecem pe lângă viaţa lui fericită din Hălchiu, pe lângă memoria care nu îl lasă să capituleze. A fost greu dar a fost şi frumos. Acum îşi aminteşte mai ales frumosul de acolo. De bunici, de lac, de năzbâtii, de dragoste, de relaţiile pe care nu era nevoit să le pună sub semnul intrebarii. De urat s-a săturat. L-a tot avut prea multă vreme lângă el. Pentru el copilăria a însemnat cea mai frumoasă perioadă din viaţa lui. Il bucurau copii pe care ii vedea premiati. Astăzi era zi de sărbătoare.
Astăzi am înţeles mai bine cât de legaţi suntem de locurile care ne-au făcut fericiţi. Cât de bine poate să facă un drum acolo unde ai fost iubit şi protejat. Fără tristeţe, doar culegând frumosul din ceea ce ar fi putut fi o poveste de viaţă împlinită dar nu a fost. În schimb, cu un vagon de recunoştinţă şi bucurie că l-am readus acolo unde obişnuia să fie fericit.
Împreună înmulţim bucuria!