Telefonul îi tremură în mână. Într-o benzinărie, undeva în Olanda, încearcă să explice ce s-a întâmplat. Se oprește. Respiră. O ia de la capăt. Se bâlbâie.
Apoi formează un număr.
– Părinte… nu mai știu ce să fac.
Din clipa aceea a început una dintre cele mai lungi intervenții de Asistență Umană pe care le-am avut.
Domnul Victor are 61 de ani. A muncit 26 de ani ca electrician, în țară și în străinătate. Din banii strânși și-a cumpărat apartamentul în care locuiește și astăzi. Apoi boala a început să îi ia, încet, ceea ce munca de o viață îi construise: capacitatea de a se orienta, de a explica, de a duce lucrurile până la capăt.
Datoriile s-au adunat, iar în aprilie a ajuns la Fundația Bucuria Darului cu suspiciune de coree Huntington, o tulburare de personalitate și fără puterea de a-și mai pune singur viața în ordine. Am început să căutăm specialiști, să facem programări și să construim un drum către un diagnostic. Numai că domnul Victor a plecat din nou în Olanda, sperând că va mai putea munci pentru a-și plăti datoriile.
Câteva zile mai târziu ne-a sunat dintr-o benzinărie. Fusese abandonat. Nu știa unde este și nu mai știa cum să ajungă acasă.
Am reușit să îl aducem în România. De acolo au urmat luni întregi de muncă: neurologie, psihiatrie, psihologie, recuperarea documentelor medicale, zeci de drumuri, analize, evaluări și dosare. Abia după toate acestea, comisia de expertiză a confirmat diagnosticul, iar Victor a obținut pensia de boală.
Dar Asistența Umană nu se termină odată cu un dosar aprobat.
La fiecare trei luni îl însoțim la medic, îi reamintim să își ia tratamentul, îl ajutăm să își prioritizeze plata utilităților atunci când îi vine pensia, am făcut împreună eșalonarea datoriei de aproape 7.000 de lei la electricitate și îi suntem alături ori de câte ori boala îl împiedică să facă singur următorul pas. În toamnă vom relua din nou toate demersurile pentru reînnoirea pensiei.
Asistența Umană înseamnă să răspunzi la un telefon venit dintr-o benzinărie aflată la peste două mii de kilometri depărtare și să nu închizi povestea până când omul nu este din nou în siguranță acasă. Înseamnă sute de ore de însoțire, drumuri, explicații și răbdare, pentru ca un om care și-a pierdut orientarea să nu își piardă și demnitatea.
De ce să susții Asistența Umană? Pentru că, uneori, cel mai important este omul care răspunde la telefon când cineva spune: „Nu mai știu ce să fac.” Ajută-ne să fim acel om pentru cât mai mulți oameni care nu mai pot lupta singuri cu boala, cu birocrația și cu propriile limite.
Împreună înmulțim bucuria!