Pentru Elena și Marcel, văcuța primită de la fundație a însemnat mai mult decât un ajutor — a fost ca și cum o parte din demnitatea lor s-ar fi întors acasă, în bătătură. Au cinci copii: fata cea mare este la liceu, în Întorsura Buzăului, și visează să devină bucătăreasă. Alți doi băieți sunt la școală și învață bine. C.- băiețelul lor de 7 ani, a spus că o va duce el la păscut, pentru că e obișnuit cu animalele. Iar mezinul, cel mai mic dintre toți, se bucură că o să simtă laptele nu doar în cană, ci și în oase.Tatăl are probleme cu inima. Nu mai poate duce greul, deși pleacă la muncă „și pe mult, și pe puțin”. A crescut fără școală, dar nu fără voință.
Mama are patru clase, dar știe ce înseamnă să te ții pe picioare, chiar și când îți fuge pământul de sub ele.Ne-a mărturisit: „Noi așa am fost obișnuiți. Cu animalele, cu munca. Dacă avem cu ce, ne ținem traiul.” Și ne-au ajuns direct la suflet vorbele ei. E ușor să judeci o familie cu ajutor social și cu puține clase. Mai greu e să înțelegi cât de mult înseamnă o vacă pentru niște copii care știu să o îngrijească mai bine decât știu unii să-și facă patul. Au mai avut o vacă, acum doi ani. A fătat greu, a căzut, și-au fost nevoiți s-o ducă la tăiere. Copiii au plâns-o ca pe un membru al familiei. De atunci, au rămas doar cu dorul și cu lipsa laptelui. Până acum. Astăzi, au din nou o văcuță. Care înseamnă mai mult decât un animal: e hrană, e speranță, e viață. E semnul că nu sunt singuri, că cineva le-a întins o mână, că un gest mic poate schimba multe.
Noi n-am făcut minuni, dar le-am dăruit văcuța mult visată — datorită vouă.
Mulțumim!
Împreună înmulțim bucuria.