Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei să spui ceva şi să amâni? Ceva acolo te răscoleşte, te doare şi devine greu de redat în cuvinte.
Viscri şi Mesendorf pot fi considerate destinaţii de vacanţă. Cu un verde care îşi face de cap sub toate formele: dealuri, pajişti, copaci, aer curat şi o frumuseţe răpitoare a unei linişti dense.
Am mers acolo ştiind de mediatizarea zonei. Ne-am aventurat crezând că turismul poate acoperi nevoile localnicilor. Ne-am mai intersectat pe drum cu câte o maşină de Bucureşti, localnici sau doar întrecere cu bicicletele pe capotă, şi aveam speranţe. Însă ce am găsit au fost de fapt locuri în care frumuseţea nu ţine de foame. În care există oameni cu puţine clase, fără pământ, care trăiesc din ajutorul social plus răsadurile din grădina. Mulţi. Din casă în casă, din bătătură în bătătură, aceeaşi sursă de dus zilele. De pe azi pe mâine. Plus alocaţiile. În care bărbaţii se duc să lucreze cu ziua fără să aibă o stabilitate, iar asta să fie luată că o normalitate. Oameni deschişi, generoşi, fără pretenţii de victimă. Aşa i-a găsit viaţa. Iar ei ştiu că trebuie să lupte orice ar fi.
Şi aici am dat de cazuri grele. O meningită necruţătoare l-a lăsat pe Adrian paralizat, dependent de cei din jur. Cu o cămăruţă în care se înghesuie 6 suflete. Mama a murit prea din vreme pentru a lupta alături de el. A rămas tatăl care a reuşit să îşi refacă viaţă. Aşa poate avea cineva grijă de el. Cu greu. Cu neajunsuri şi fără ca măcar să poată să îşi articuleze durerea. O altă fetiţă, premiantă, a rămas orfană prea devreme. O creşte bunica. Tatăl e la închisoare pentru că, într-un acces de furie, a văduvit-o indirect de ambii părinţi.
În rest, bunici, familii şi copii. Cu neajunsuri, cu bucuriii, pentru care pachetele noastre au colorat ziua, poate săptămâna. Suflete. Frumuseţi. Însă am rămas cu impresia că durerea poate avea câteodată culoarea verdelui crud.
Împreună înmulţim bucuria!