Îi vezi pe stradă și prima reacție e să te enervezi. „Iar vor ceva.” Iar cer. Iar întind mâna. Iar se uită la tine cu ochii ăia care te fac să te simți prost, că tu ai și ei n-au. Și te gândești: „Dar eu de ce trebuie să le dau mereu?”
Și ai dreptate… și tu ai nevoie. Și tu ai facturi, griji, lipsuri. Și nimeni nu-ți întinde ție nimic pe gratis.Dar ce vor, de fapt? Un suc, un leu, un caiet, dar nu doar atât.Vor atenție. Vor să fie văzuți. Vor să simtă că există pentru cineva. Pentru că în spatele fiecărui „Dă-mi și mie…” se ascunde, de fapt, „Vă rog, uitați-vă la mine. Sunt aici. Și eu sunt om.”
Nu vor prea mult. Vor doar ceva ce noi avem fără să ne dăm seama: un pic mai multă tandrețe, un pic mai multă conexiune, un pic mai multă normalitate. Și o cer ori de câte ori trec pe lângă noi.Poate nu poți da de fiecare dată. Poate te grăbești, poate nu ai, poate te doare ceva în ziua aia și nu poți să porți și durerea altcuiva. E omenesc.
Dar măcar o dată, încearcă să le dai ce vor cu adevărat: o privire, un zâmbet, o vorbă bună. Uneori, asta face mai mult decât orice leu din lume.
Împreună înmulțim bucuria!