Am învățat să depistăm problemele din spatele zâmbetelor. Ascunse in tinereți crude înțesate de decizii, zbucium și căutarea așezării într-un loc al lor.
Am poposit la ei „chemați” de zâmbetul mamei care nu îndrăznea să ceară niciodată mai mult decât i-am fi dat. Acea privire care se mulțumește cu oricâtul primit. Pentru că nu are de unde sa primească ceva, orice. Pentru ea, ORICÂTUL devine sărbătoare. Ceva mai mult de pus pe masa copiilor ei. De aici și Recunoștința.
Am intrat în casă și am simțit frigul. Soba care ardea nu făcea față. De asta copiii erau mai mult răciți. Lipsurile strigau de peste tot. Nici plapuma nu era groasa. Nici așternuturile destule. Orice am fi adus era bine venit. Iar una din sobele de la Cercul Donatorilor își găsise deja stăpân.
Recunoștința din ochii ei a fost mai valoroasă că oricare alt dar. Acea frumusețe a privirii pe care doar oamenii pierduți, uitați de lume și regăsiți o pot avea pentru cei care le-au curmat suferința.
Întâlniri care din care înțelegem cat de norocoși suntem.
Mulțumim!
Împreună înmulțim bucuria!