Sărăcia noastră

Îi plângem că au avut prea puțină mângâiere în ultimele zile. Că sărăcia i-a condamnat pentru totdeauna la o moarte nedemnă. Că și ea, doamna Moarte, poate fi înduplecată și îndulcită într-un salon, cu minime îngrijiri. Dar nu pentru ei. Niciun sanatoriu nu are loc pentru cei care au muncit la negru și nu au o pensie îndestulătoare.

Oricum nici doamna Viață nu e mai blândă cu ei. Se adâncesc în părăsiri succesive. Ultimele sunt puterile care renunță să mai lupte pentru o viață cu prea multe răni pe dinafară și pe dinăuntru. Sunt zâmbete care nu ni se mai întorc, uși care nu se mai deschid, brațe pe care nu le mai putem îmbrățișa. Lumi care nu ne mai fac cu mâna atunci când le mai îndulcim cu câte ceva zilele.

Sunt ai noștri. Ii vedem crescând și îmbătrânind. Creștem și îmbătrânim odată cu ei. Râdem și ne enervăm împreună. În fața morții însă ne trezesc întrebările. Ne răscolesc zâmbetele pe jumătate dăruite, graba, gândul că am fi putut face mai mult. Regretul ca nu am avut suficient curaj să luptăm mai mult în numele lor. Rămâne un gol. Un nume în plus de pus pe pomelnic și în inimă. Și nădejdea ca în lumea de dincolo să fie îmbrățișați mai des și iubiți pe deplin. Să li se șteargă lacrimile și să își uite durerile.

Azi ne-am luat rămas bun de la domnul Gabor. O mână de om care știa să mulțumească și să zâmbească din toată inima. Ne va fi dor. Pentru totdeauna.

Rămas bun, domnule Gabor!