Voi, în rugăciunile cui sunteți? Sunt oameni care n-au nimic. Dar când spun „mulțumesc”, simți că îți dau tot ce au. Îi vezi cu mâinile crăpate de muncă, cu umerii aduși de rușine, dar cu ochii plini de o cumințenie pe care rar o mai întâlnești. Le dai de mâncare, îi întrebi dacă vor să ajute la descărcat sau la curățenie, și zic „da” cu o grabă care nu vine din obligație, ci din dorință. Apoi, trag cât pot, își dau silința, își țin cuvântul. Și, la final, nu pleacă în tăcere, îți spun: „Să vă țină Dumnezeu sănătoși. Vă pun în rugăciune diseară.”
N-au ei conturi de economii, dar au cont deschis la Dumnezeu. Și acolo, în liniștea aceea simplă, care nu mai e la modă, vă pun pe voi. Pe cei care ați adus o pâine, o conservă, o haină sau un lemn de foc. Pe voi, cei care ați trecut o dată pe la Fundație, dar pe care ei nu v-au uitat. Pe voi, care poate n-ați făcut mare lucru, dar pentru ei ați fost totul.La Fundație, când ne apucăm de treabă, vin și ei (cei care primesc) să dea o mână de ajutor. Nu pentru că le cere cineva, ci pentru că așa simt. În lumea lor, recunoștința se spune cu fapta și cu rugăciunea.
Nu-s oameni cu multe cuvinte, dar când îi auzi spunând „să vă dea Dumnezeu înapoi de o mie de ori”, nu ai cum să nu te întrebi: eu, în rugăciunile cui sunt?Poate n-ați primit flori sau diplome, dar poate sunteți, de ani întregi, în genunchii bătrâni ai unei mame care plânge și se roagă. În palma unui om care nu mai are nimic, dar își face semnul crucii pentru voi. În tăcerea unei camere goale, unde un om flămând spune încet: „Mulțumesc, Doamne, pentru acești oamenii.”Nu toți își permit să ajute cu bani, dar toți pot ajuta cu o rugăciune. Și uneori, ea ajunge mai repede decât orice transport. Aici, la Bucuria Darului, am învățat că recunoștința nu se contabilizează. Se simte. Se pune în genunchi. Și urcă.
Așa că, data viitoare când vă gândiți că n-ați făcut mare lucru… întrebați-vă: Eu, în rugăciunile cui sunt?
Împreună înmulțim bucuria.