Unele iubiri nu se plâng. Se împart. Bucată cu bucată. Ca o felie de tort dăruită unui strain in nevoie. Ieri a intrat pe poarta fundației Viorica, o femeie cu ochi adânci și pas hotărât. Nu venea cu un pomelnic, ci cu patru torturi în brațe și o soră în suflet. Raveca, sora ei, ar fi împlinit 80 de ani pe 14 iunie. Dar nu a mai apucat. A plecat din lumea asta, lăsând în urmă o liniște grea. Și o soră care nu se poate resemna cu „atât a fost”.
Născute în Frata, județul Cluj, despărțite de moarte, dar unite de iubire.Cu voce caldă ne-a spus: „Am simțit că trebuie să fac ceva pentru Viorica. Să nu fie ziua ei o tăcere.” Și atunci a ales să transforme durerea în bine. Dorul, în gest. Absența, în hrană. De ani de zile ne urmărește. Ne scrie, ne trimite pomelnice, daruri, gânduri bune. Copiii ei la fel. Ne sprijină cum poate, de departe, pentru ca cei mai necăjiți să simtă că nu sunt uitați.
Astăzi, însă, nu a fost doar despre binefacere. A fost despre o iubire care nu moare odată cu omul. O iubire care își caută ieșirea spre lume, ca să nu se stingă în tăcere. Sora rămasă a dăruit din inimă patru torturi pentru necunoscuți. Ca să aducă lumină în numele Vioricăi. Ca să spună, fără cuvinte, că dragostea adevărată nu rămâne închisă într-o cameră de doliu.Unele parastase nu se țin cu vin și colivă.
Se țin cu oameni necunoscuți care se bucură, pentru o clipă, că au și ei parte de ceva dulce. Se țin cu o masă caldă, cu o vorbă bună, cu o privire în ochii celor care nu mai au pe nimeni. În tăcerea aceea, Raveca a fost azi cu noi. Prin sora ei. Prin iubirea care n-a avut nevoie de flori sau lumânări, ci doar de curajul de-a mai iubi o dată. Chiar și după moarte.
Împreună înmulțim bucuria! Și, uneori, alinăm dorul.