Micșunica e tipul de om pe care-l întâlnești o dată în viață, dacă ai șansa. Noi am dat de ea în urmă cu vreo 6 ani, în drumurile noastre prin satele uitate de lume. Numai că Micșunica era deja acolo, cu mânecile suflecate, făcând bine. Nu ne aștepta. Nu ne chema. Doar își vedea de treabă, cum face și azi: cu răbdare, cu inimă și cu un soi de bunătate care nu cere aplauze.
Dacă vrei să știi cum o mai duc oamenii din Jibert, nu cauți pe Google. O suni pe Micșunica. Ea știe: cine n-are lemne, cine n-are ce pune pe masă, cine a rămas singur la înmormântare, cine are copilul bolnav, cine plânge în tăcere. În curtea ei au intrat zeci de copii. Flămânzi. Triști. Uitați. Și-au găsit acolo o ciorbă caldă și un suflet și mai cald.Pentru copiii ai căror părinți au fost în spital, ea a fost mamă cu normă întreagă. I-a luat, i-a spălat, i-a hrănit, i-a iubit.
Ca pe copilul ei. Deși Dumnezeu i-a dat doar unul. Când visezi să ai curtea plină de copii și nu se întâmplă, ai două variante: te închizi sau te deschizi. Micșunica s-a deschis. A luat în grijă pe cei mai neajutorați. Pe cei mai singuri. Și i-a ținut aproape.Ea nu întreabă ce primește. Ea întreabă ce mai poate da. Și de fiecare dată când avem treabă bună de făcut în zona Jibert, prima întrebare e simplă: „O fi acasă Micșunica?”Un om-inimă. Un om cum rar se mai nasc. Și un exemplu că nu trebuie să ai mult ca să dai tot.
Împreună înmulțim bucuria!