În drumurile nostre învățăm despre culori și zâmbete. Despre cum poți număra 9 suflete într-o singură cameră iar asta să nu ți se pară sfârșitul lumii. Despre albastrul ochilor moștenit de la tata. Despre zâmbetul pe care fiecare copil ni-l împărțea, fără rest, ori de câte ori ne întâlneam privirile- moștenirea mamei.
Pe părinți i-am găsit acasă. Tatăl obișnuiește să lucreze cu ziua în construcții iar mama să meargă cu ziua pe unde poate. Iarna le e cel mai greu. E greu fără școală și fără susținere. Toți își revendică o bucățică din cuib. Paturile nu sunt îndeajuns iar fiecare ațipește pe unde poate.
Sunt împreună și totul e al tuturora. Un exercițiu de răbdare zilnică. Traducătorul oficial: mama- cea care vorbește cel mai bine românește. Puntea noastră către ceilalți. Puntea lor către lume.
De asta, atunci când cuvintele rămân neputincioase, rămâne doar limbajul privirii. Al gestului. Al mulțumescului că le-ai pătruns în lume și, poate, odată cu tine, speranța unui mai bine.
Sunt multe cele care le lipsesc: saltele mai bune, lenjerie de pat, covoare, haine, veselă, rechizite, vorbe, vise de împlinit. Nu vă închipuiți că zice cineva ceva. E doar ce se putea deduce la o prima privire. Când i-am întrebat, nu știau de unde să înceapă și unde să sfârșească, așa că ne-au raspuns: NIMIC.
Acel NIMIC care te sufocă și nu te lasă să crești. Acel NIMIC care te face puternic în fața lumii și nu îți arată vulnerabilitatea. Acel NIMIC care simbolizează neajunsuri mult prea multe ca cineva să mai vină cu o turnură de situație. Nimic mai mult, nimic mai puțin decât 9 suflete într-o cameră.
Atata doar ca, pentru noi, acest NIMIC devine cât se poate de încăpător.
Împreună înmulțim bucuria.
