Uneori cuvintele nu contează. Nici măcar imaginile. Ci frigul care îți intră până în oase. Și ploaia care te pătrunde până la piele și uneori dincolo de ea.

Asta a fost ce am înțeles ieri când am ajuns la Brețcu și Oituz, când am dat de oameni ca noi. Pe care îi ascultam și înțelegeam că nu ne despart decât niște circumstanțe favorabile. În poveștile lor de viață se îngrămădesc rapid și succesiv prea multe probleme cărora le fac față cu greu. Așa ajung să fie dependenți de cei care pot face un efort și să îi ajute.
Cum ar fi doamna Maria, pe care am găsit-o lângă doi nepoți. Unul cu un handicap locomotor, celălalt cu grijă față de frățiorul mai mic. Cel de-al treilea era la liceu, nu ajunsese încă. Mama era la muncă că să îi poată întreține. Ar fi vrut să se interneze cu cel mic însă așa și-ar putea pierde unul dintre puținele locuri de muncă din zonă. Bunica, inimă mare, nici nu mai îndrăznește să se plângă, deși problemele ei de sănătate nu pot fi trecute cu vederea. Ar avea nevoie de o intervenție la ochi iar cu picioarele abia se poate mișca de la osteoporoză. Însă, cu ce bani? De unde? Și în plus, nu ea era importantă, ci nepotul.

Am trecut apoi la o altă viață, la cei doi copii ai domnului Ioan. Copii pe care îi crește singur pentru că pe mama au pierdut-o de mici. Când am intrat în curte ne îndeamnă să ajutăm pe alții, poate mai necăjiți decât ei. Răzvan ne povestea de singura lui ieșire de care își amintește, la o mănăstire din zonă și de un dar primit acolo. Laurențiu nu a apucat încă să iasă pe nicăieri. Copii cuminți care știau că tot ce contează este dragostea tatălui lor.

Și tot în Brețcu am dat de familia Kalanios. Cu casa arsă până în temelii. În mijlocul iernii. Erau la câmp când un vecin le-a dat vestea că toată muncă lor se transformase în scrum. Acum stau într-o odăița prin bunăvoință unei familii din sat. Aici și-au mai strâns lucrușoare primite de la oameni cu suflet mare. Fără curent, fără căldură, doar cu o butelie și cu un aragaz și cu speranța că vor termina cândva casa pe care au început să o facă. Și ea, din sărăcie. Cu niște uși primite de la vecini, unele fără toc.

Sperând într-o minune de ajutor.

Asta în Brețcu. Pentru Oituz ne trebuie o altă filă. O altă zi. Și un timp ca să se așeze în noi poveștile.

Împreună înmulțim bucuria!