Când căldura ne ameninţă până la topire, noi vrem să întâlnim oameni. Oameni care deja ne aşteaptă şi ne duc dorul .
Aşa am fost întâmpinaţi în Viscri şi Messendorf: cu zâmbete de recunoaştere şi recunoştinţă. Credeau că n-or să ne mai vadă. Că am fost şi noi ca cei care vin, lasă câte ceva, fac poze şi mai bifează încă un loc străbătut. Le-a prins bine pachetul de data trecută.
Dintre ei mulţi sunt bătrâni şi se deplasează cu greutate. Să meargă până la cel mai apropiat magazin e o întreagă aventură. Asta dacă se simt cât de cât în stare. Distanța de o staţie de autobuz o fac în două ore, dus. Fără exagerări. Pleacă cu două ore pentru a ajunge la jumătatea satului. Încet, fără grabă, cu ultimele puteri pe care le mai au. N-au pe cine ruga, fiecare e cu ale lui, iar copii sunt în general plecaţi departe ori în lumea fără dor. Pe cei care cât de cât sunt în putere i-am găsit plecaţi cu ziua. Acasă erau femeile şi copii. Însă plutea o atmosferă de legătură. De bucurie că nu i-am uitat şi că ne-am ţinut de cuvânt. Că se pot baza o dată pe lună pe un ajutor la care nu s-ar fi aşteptat niciodată.
Noi suntem aici tocmai să le amintim că nu sunt singuri în luptele lor, de multe ori de Sisif. Multumim călăuzelor noastre fără de care nu am fi putut ajunge acolo unde era cea mai mare nevoie!
Legături. Oameni. Recunoştinţă.
Împreună înmulţim bucuria!