Nu știm cum. Așa încep multe din mărturisirile noastre legate de oameni. Și asta pentru că, de multe ori, pașii ne sunt îndrumați “cumva” spre cei care au cea mai multă nevoie de noi. Cum? Și pentru noi rămâne un mister.
Așa am dat azi de domna Maria. Uitasem cum arată prima poartă pe care intram de obicei în Colonia 1 Mai și i-am deschis ușa. Se uita la noi, în curtea ei, fără să ne cunoască. Ne vedea pentru prima dată și a aflat că suntem de la o fundație din Brașov. De-abia respira. Am întrebat-o de sănătate și ne-a spus că de curând fusese externată. Probleme cu astmul. Acum trebuie să se caute și cu rinichii. E suspectă de lucruri ceva mai grave. Iar în Brașov trebuie să umbli după doctori, analize, complicații. Cu o pensie mult prea mică. Ne-am bucurat că am găsit-o. Ne-am bucurat că putem să ne gândim la soluții prin care să îi venim în ajutor. Că “intamplarea” ne-a adus-o în cale.
Iar ea a fost doar prima dintr-un șir de noi întâlniri și de povești care ne-au impresionat și ne-au încredințat că toate drumurile pe care le facem au sens. Că aceste căutări leagă oamenii.
Gabriela ne-a primit cu îmbrățișări. Ne-a întâlnit și la școală.Am găsit-o bucurându-se de pachețel cu sora ei, Mimi. Era o sărbătoare dublă că ne-am dus să o vizităm și acasă. O îmbrățișare din care nu am mai fi vrut să scăpam. Un zâmbet plin de recunoștință. O bucurie care nu ar fi putut fi mascată, în față căreia am capitulat și de care ne-am lăsăt ghidați. Așa am descoperit și alți vecini care ar fi avut nevoie de ajutor. Umblând din om în om, din suferința în suferința, după zâmbete și încredințări. Și nu am plecat fără ele.
La Holbav, am dat de două familii care ne-au impresionat. Domnul Aurel, tatăl a 14 copii. Da, ați văzut bine: 14 copii, dintre care 8 încă la școală. Într-o casă cu două camere, mici si insuficiente. Și copii. Copii frumoși care se țin de școală. Cu un soi de timididate și bun simț rupt din povești trecute. Care știu să te privească în ochi și să îți răspundă la întrebări răscolitoare. Care știu ce e viața. Ce înseamnă neajunsurile și totuși să ramâi in luptă. O familie frumoasă și închegată, la care ne-am bucurat că am putut lăsa și câteva ghiozdane cu rechizite. Oameni care ar avea nevoie de mult mai multe.
La fel și doamna Maria, care ne-a întâmpinat din prag cu cel de-al șaptelea copil nou născut. Ceilalti mici se învârteau pe lângă ea, veniți care de la școală, care de la grădiniță. Oameni pe care nu ai cum să îi uiți și la care sa nu revii. Oameni care devin parte din inima noastră pentru curajul de a-și asuma atâtea vieți și de a nu capitula. Vă mulțumim pentru lecțiile pe care le primim la fiecare vizită. Mulțumim că rezistați dincolo de posibil. Mulțumim!

Împreună înmulțim bucuria!