Ana mea,
Încerc să mă adun să-ți scriu și nu știu cum să îmi încep scrisoarea.
Mă știu stângace și fără de prea multă carte. N-am tras eu lozul cel mai mare, iar școala pentru mine a fost scurtă, cât să mă lase să scriu și să citesc. Mi te vedeam azi, prin ogradă, cum numărai pe degete. Și zilele și orele rămase până când începe școala. Și-ți căutai ghiozdanul vechi, ca să ți-l speli.
Și cum să-ți spun că eu ți l-am luat atunci când am plecat cu oile pe deal? Să car mâncarea, să-mi fie treaba mai ușoară. C-am mai băgat și lemne-n el, când butelia ni se împotrivea. S-a rupt și eu doar ți l-am peticit. Și știu că îl aveai de bun. Pus bine, la păstrare. Eu doar l-am folosit la școala mea. Și nu știam cum să îți spun să nu te întristez.
Dar poate c-or veni și anul ăsta domnii aceia, de ți l-au dat. Și o să îți risipească întristarea. Nu știu să fac mai mult decât să fac ce trebuie. Să vă-ngrijesc pe voi și oile din curte. Sunt prima dintre voi. Cea mare din cei cinci și tare-aș vrea să fiți voi bine. Să nu ne fie în zadar și renunțarea și toată zdroaba.
Și ți-am lăsat răvaș să nu te întristezi. Că poate or veni și anul ăsta domnii care ne cunosc și știu că mergi la școală. Atâta numai, tu nu te întrista. Pentru că tie îți e hărăzită altă soartă. Să scrii și să citești mai bine, să fii de vază-n lume.
Atunci are sa fie ceva mai bine pentru noi. Măcar atunci. Te văd cum dormi și îmi ești tare dragă și sper ca să mă ierți,
Ioana ta.
P.S. Ana și Ioana nu sunt personaje fictive. Ele reprezintă poveștile nescrise din satele in care mergem luna de luna. Pentru ele rechizitele și ghiozdanul de început de an sunt esențiale.