Îți imaginezi cum e să nu te aștepte nimeni? Să-ți fie foame și să n-ai cui spune asta? Să-ți trăiești zilele cu spatele sprijinit de un zid rece, și nu de un om? În Brașov, sunt oameni care se țin de viață cu o singură mână – oameni singuri, bolnavi, bătrâni, care nu își mai pot găti. Cealaltă mână e ocupată cu o lingură. Atât mai au: un prânz cald, primit dintr-un loc unde nu sunt judecați, ci doar hrăniți.
N-au cui spune „mi-e greu”. N-au cui povesti cum au ajuns aici. Își vorbesc în gând, singuri, în timp ce înfruntă priviri care se feresc. Și-n fiecare zi își cară rușinea ca pe un rucsac vechi, cu vise zdrențuite și vinovății care nu mai contează pentru nimeni. Doar pentru ei. Până când dau de cineva care îi ascultă.Unii dorm sub cerul liber, alții într-un adăpost care se închide ziua. Dar toți ajung la noi cu nădejdea că vor fi ajutați. Și sunt. Primesc o mâncare gătită, cel puțin două urechi care să-i audă și un plan ca să se pună pe picioare. Ce e de făcut pentru ei? Să nu uităm. Să nu lăsăm această ușă să se închidă vreodată. Pentru că, uneori, e ultimul loc unde mai ajunge un pic de căldură: cea din farfurie și cea din oameni.
Împreună înmulțim bucuria!
foto Dragos Lumpan