Inimi care duc mult

E februarie iar noi încă batem cărările. De multe ori se întâmplă să ne mai prindă și noaptea. Când am ajuns la Paulina era în amurg. Aici am înțeles că un gest firesc, pentru ele, avea să fie o îngenunchere. O dovadă în plus a sărăciei cu care trebuie să se lupte. Am rugat-o să aprindă lumina pentru câteva cadre mai clare. Cu multă rușine mi-a spus că ele nu au lumină. Singura sursă era de la o lampă pe care am crezut-o ințial decor. Atunci ni s-a dezvăluit alt tablou: două femei, mamă și fiică, în mijlocul unei lumi în plină emancipare, cu multe griji în spate, pentru care lumina e un lux pe care nu și-l pot permite.

Poate ar fi trebuit să încep cu începutul. De cum intri în cămăruța lor te întâmpină o anume așezare și o Liniște. Deși mică, odaia lor îți e prilej de rearanjare a priorităților. Paulina nu poate să meargă de una singură. Mama îi este sprijin în toate iar ziua și-o petrece în pat. Ar mai ieși câteodată dar scările sunt și ele ostile. Sfărâmate. De asta nu se poate mișca nici măcar cu un cadru. Câteodată mai stă cu câte o carte în mână, până nu vine întunericul. Mai prinde puțină lumină prin geamul spart în care le intră frigul. Nici ușa nu le ferește de ger iar soba face și ea ce poate. Îmbătrânită, din vremea când tatăl încă mai trăia. Veniturile lor sunt cu mult sub ceea ce poate fi numit un trai decent. Undeva în jur de 300 de lei. Amândouă.

Vorbeam despre rearanjarea priorităților: două destine care se luptă să rămână pe linia de plutire în ciuda tuturor lipsurilor. Două femei fără sprijin și fără ocrotire, marcate de un handicap care acum a devenit al amândurora. Și totuși, în locul disperării, am găsit seninătate. Ordine. Împăcare. Nici măcar nu ne-au vorbit despre lipsurile care se desprindeau din fiecare ungher cercetat mai bine. Două inimi pentru care orice ajutor înseamnă deja un prea mult la care nu mai sperau – o înduplecare a cerului.

Vieți care spun puțin și duc mult. Lecții de viață.

Împreună înmulțim bucuria!