Limbajul Braille e pentru nevăzători. Pentru cei cărora viața le-a ascuns culorile și le-a lăsat umbrele, întunericul și formele lucrurilor la schimb. La început simți corpurile tăioase, colțurile, pragurile și durerile cu care ajungi să te obișnuiești. Păstrezi același perimetru cunoscut ca să nu îti primejduiești viața și să capeți puțină independență. Să simți că viața ta nu e cu totul în mâinile celorlalți.
NEVĂZUȚII sunt o altă categorie. Cei care trăiesc într-o sărăcie lucie și au o lume asemănatoare. N-au însă și un limbaj care să le decripteze frumosul din ea. Pot doar să împrumute limbajul cu care au crescut: al fricii și al grijii de mâine. Uneori strigă de durere. Sau se revoltă pe viața care le li se pare nedreaptă. Își mai spun durerile trecătorilor care le mai dau câte ceva de pomană și puțină atenție. Ori își îneacă amarul în băutură. Și el, alt limbaj al nefericirii.
Formele mărunte și repetate de atenție și grijă le mai aprinde speranța că sunt văzuți. Îi scoate la lumină și le arată că nu sunt uitați. Că mai există speranță și bunătate ȘI în lumea lor. Care e cu mult altfel decât a noastră. În care auzi cuvinte grele la tot pasul, foamea e la ordinea zilei și violența folosită ca mijloc de îndreptare. În care cel mai puternic face regulile. Cu pumnul, cel mai adesea. Acolo unde nu poți fi decât supus dacă ai avut neșansa unei boli sau nu ai fugit la timp.
Însă, ca printr-o minune, cineva poate aprinde lumina în viețile lor și să le umple umbrele și formele de culoare.
În fiecare zi ne întâlnim cu realitățile lor și încercăm să îi înțelegem de pe cealaltă baricadă. Uneori reușim. Alteori rămânem la fel de neputincioși în a-i ajuta să se ajute singuri. Ne uităm de pe margine și îi încurajăm. Le dăm un prânz cald, o haină, le facem un CV, un buletin. Din când în când le mai alungăm frigul din cuiburi cu o sobă mai bună și lemne de foc, ori le mai odihnim mâinile cu câte o mașină de spălat.
Limbajul iubirii e singurul pe care ei îl pot înțelege. Cel al răbdării. Al interacționării cu ei. Al locului pe care să îl (re)cunoască și să le devină casă. Iar voi ați construit acest limbaj prin toată susținerea care ne ajută să le facem cunoscută o altfel de lume. Mai bună. Zi de zi. De fiecare dată când sunt la ananghie.
Mulțumim!
Împreună înmulțim bucuria!