Categoriile sunt cele mai ușor de stabilit. Gust. Mărime. Miros. Disciplină. Rezistență la stres. Punctualiate. Motivație. Lucru în echipă. Profesionalism. Seriozitate. Iar lista ar putea continua cu multe specializări pe care orice om de HR le-ar vrea prezente într-un angajat.
De altfel, stau și mă întreb, cine s-ar încumetă să angajeze un altfel de CV? Un alcoolic de exemplu. Sau cine și-ar dori în echipa un om care să nu știe să scrie și să citească? Ori un om cu care nimeni nu s-a purtat cu răbdare și care a fost agresat. Care știe doar să își strige drepturile și să semnaleze când ceva din tine îl doare și nu îl înțelege.
Ai putea să treci pe lângă el pe stradă și să-l vezi cum cere. Că i-ar trebui. Că i-ar fi de folos atenția și puținul sau mai multul pe care îl ai de oferit. Însă imediat îți vin în minte o tonă de scenarii: fiecare dimineață când tu te chinui să te trezești, ce face el atunci? Orele suplimentare pe care le faci, facultatea prin care ai trecut, greutățile pe care le-ai întâmpinat pentru a ajunge unde ai ajuns, el unde era în tot timpul asta?
Îți spun eu. Unii dormeau noaptea pe străzi, încă de la vârste fragede, sătui de bătăile și strigătele de acasă. Alții, proaspăt iesiț din orfelinate, erau departe de orice protecție socială. La pachet aveau „doar” bătăi zdravene pe care încă le mai țin minte, câteva abuzuri și o mare de neiubire.
Unii erau crescuți în familii cu copii mulți, în care educația nu era o prioritate. Așa că, toate clasele făcute sunt prea puține pentru degetele de la o singură mână.
Pe unii se prea poate să-i fi întâlnit pe drumul tău deja. Foști colegi, vecini, cunoștințe, care s-au pierdut pe drum. Un divorț, o moarte prematură a cuiva drag, o depresie, i-a scos din circuit. Doborâți, au stat cu urechea lipită de pământ prea multă vreme fără să-și mai poată auzi propria bătaie a inimii. Așa s-au înfrățit cu alcoolul- singurul care le oferea alinare și puțină uitare- sau cu însingurarea, incapabili să strige după ajutor.
Alții se luptau cu niște boli crunte. Cu invalidități. Cu un sistem care pare să nu-i vadă și să-i ocolească. Oameni simpli care nu știau la ce poartă să bată ca să-și ceară drepturile. Deși, chiar dacă aflau în cele din urmă, nu era nimeni care să-și deschidă inima pentru nevoia lor. Li se spunea la alt ghișeu, într-o altă lună, într-o altă viață.
Lor li se strigă adesea „la muncă și nu la întins mâna !”. De asta, multora le este rușine să se știe că au nevoie de ajutor. Doar că ei, chiar s-ar duce cu bucurie la muncă. Cei mai mulți dintre ei.
Însă, i-ai putea lua să îți lucreze așa cum pot? Fără randament maxim, cu nevoia de a face pauze dese, cu greșeli repetate pentru că nu înțeleg prea multe, cu neîncrederea în propriile forțe, trecându-le cu vederea că miros urât pentru că dorm pe străzi, cu irascibilitatea de a nu fi dormit tocmai bine pe stradă?
Și nu există două categorii, EI și NOI. Existăm IMPREUNA. Doar că EI au nevoie de tine, de răbdarea și încredrea ta, ca să te ajungă din urmă. O perioadă. Zile, luni, poate ani, într-adevăr. Depinde de greutatea fiecăruia. Doar că, fără tine, vor învață să numere până la Niciodată.
De asta, doar împreună înmulțim bucuria!