Mereu, din lună în lună, de fiecare dată, atunci, sunt sintagmele care ne plasează în timp față de cei cărora le trecem pragul. Cuvintele cu care ei măsoară timpul până la următoarea întâlnire. Când pot să își spună durerile și sa se încredințeze că încă se mai poate face ceva. Pe noi ne văd ca mesagerii celor care își aduc aminte de ei și simt că nu sunt abandonați în acele locuri aproape neștiute de nimeni.
Așa am dat de doamna Maria. Fără pensie. Bolnavă de cancer. Nevoită să plătească 1200 lei doar pentru un tomograf.
Și cum asta nu ar fi fost îndeajuns, pe lângă și cu o fractură de picior. Cum i-am întrat în casă am dat de un lambriu ghiftuit de pastile. Multe. Menite sa îi mai aline durerile. Numai ea știe cum face ca să le poată cumpăra. Când poate. Însă de cele mai multe ori, nu. Era bucuroasă că i-am trecut pragul. Că am întrebat-o de sănătate și nu am uitat-o.
Atunci, pe picior de plecare, un singur lucru ne-a rămas în minte ca un strigăt din plină durere: SĂ NU NE UITAȚI!
Iar voi sunteți inima care ne îndeamnă, în fiecare zi, să ne aducem aminte de ei.
Mulțumim!
Împreună înmulțim bucuria!